Centrul de cercetare în Medicina Mediului

Simplu spus, Medicina Mediului este preocupată de interacțiunea dintre populație și mediu. Mai precis, Medicina Mediului implică reacțiile adverse experimentate de o persoană expusa la un excitant de mediu. Excitanții la care există susceptibilitate individuală se găsesc în aer, alimente, apă și medicamente și se găsesc frecvent în mediile de acasă, de la locul de muncă, de la școală și de joacă. Expunerea la acești agenți poate afecta negativ unul sau mai multe sisteme de organe și acest efect nu este de obicei recunoscut de către indivizi și medicii acestora.

Medicina mediului este fundamental diferită de medicina muncii atât din punct de vedere teoretic, cât și în practică. În timp ce aceasta din urmă este o problemă de interes particular, care urmărește să demonstreze și să interpreteze legăturile dintre degradarea mediului de muncă și sănătate (folosind metode epidemiologice, toxicologice și biologice), medicina mediului se ocupă prin definiție de diagnostic, evaluare prognostică, tratament, masuri de protecție și precauție precum și recomandări pentru prevenirea leziunilor ireversibile pentru pacienții care suferă de diferite boli sau afecțiuni a căror origine ambientala este suspectata sau a fost deja dovedita. Această nouă abordare medicală se bazează în primul rând pe caracterizarea biologică a acestor boli sau afecțiuni și pe recunoașterea și clasificarea noologică a acestora, prin utilizarea unor teste obiective, care să demonstreze originea lor în mediu și elucidarea modului în care pot fi induse de cauzele de mediu și cum pot fi prezentate și tratate.

Teoriile de bază ale medicinei de mediu includ conceptul de „încărcare totală”, susceptibilitatea individuală și adaptarea. Conceptul de „încărcare totală” postulează că expunerile multiple și cronice ale individului susceptibil la un mediu contribuie la defalcarea mecanismelor homeostatice ale persoanei. Rareori există un singur agent ofensator responsabil pentru cauzarea unei stări de boală. Factori multipli coexistă, de obicei, pe o perioadă prelungită de timp, în declanșarea procesului bolii. Susceptibilitatea individuală la agenții de mediu apare dintr-o varietate de motive, inclusiv predispoziția genetică, sexul, starea nutrițională, nivelul de expunere la substanțe ofensatoare, procesele infecțioase și stresul emoțional și fizic. Adaptarea este definită ca abilitatea unui organism de a se adapta la circumstanțele susținute în schimbare treptată ale existenței sale. Inadaptarea ar fi o defalcare a mecanismului de adaptare.

Spre deosebire de abordarea medicală comună, medicina mediului trebuie deci să se bazeze pe implementarea unor tratamente care să vizeze tratarea adevăratelor cauze ale bolilor sau afecțiunilor așa cum este cazul bolilor infecțioase, nu doar a efectelor simptomatice ale acestora. Mai mult, trebuie să ofere pacienților măsuri preventive care nu includ doar un stil de viață mai sănătos și abandonarea dependențelor (alcool, tutun, automedicație etc.) dar și să ofere măsuri individuale de protecție preventivă pentru a face față factorilor de mediu care cauzează bolile și generează costuri în sistemul de sănătate. Prin urmare, tratamentele sunt determinate nu numai pe baza efectelor biochimice observate, ci mai ales pe mecanismele cauzale fiziopatologice care stau la baza acestor efecte.

Descoperirile biologice recente au întărit considerabil acest punct de vedere, arătând că multe boli sau afecțiuni cronice severe care constituie problema actuală de sănătate publică sunt de fapt induse de mecanisme epidemice legate de mediu, ceea ce înseamnă că, pe lângă o interpretare selectivă a apariției bolii, ar trebui să luăm în considerare și un mecanism de inducere a bolii asociat epigeneticii. Mai mult, s-a demonstrat recent că din cauza răspunsurilor epidemice la schimbările mediului, primele afectări pot apărea în stadiul fetal. Acest lucru ar putea fi valabil mai ales la copiii cu malformații congenitale, așa numitele boli rare sau cele endemice precum autismul, obezitate, astm și la adulți pentru cancer, obezitate, diabet zaharat de tip 2, alergie și unele așa-numitele boli neurodegenerative.

Prin urmare, ar trebui să luăm în considerare mecanismele epigenetice timpurii în dezvoltarea bolilor sau afecțiunilor, deoarece epigenetica este o interfață majoră între organism și mediul său. Ar trebui să fim conștienți de faptul că abordarea globală a medicinei de mediu nu poate fi decât o completare a implementării prevenției primare și a prevenirii cauzelor de mediu ale bolilor.

Conceptul de medicină a mediului a apărut pentru prima dată în Statele Unite, în 1962, fiind introdus de către alergologul Theron G. Randolph, care a descris perfect sindromul de sensibilitate chimică multiplă (MCS). Practica medicinei de mediu a fost apoi implementată în anii '80 și '90 în diferite țări europene, de către unii medici care practicau medicina generală. În Germania, dr. Peter Ohnsorge, care a creat ceea ce el a numit Academia Europeană de Medicină a Mediului, și în Franța, dr. Dominique Belpomme, care a creat ARTAC, sunt considerați precursori.

Acest nou medicament cu care lucrează medicina mediului este în curs de dezvoltare și încă este confundat cu munca din studiile de impact asupra sănătății unde se pune accent pe prevenție și pe eliminarea pe cat posibil a riscurilor. Încă îi lipsește fundamentul științific și practicile standardizate, prin urmare poate fi ușor confundat cu terapiile alternative sau complementare – chiar să fie preluat de către adepții acestor teorii.

De fapt, de la tratatul „Despre aer, apă și mediu” al lui Hipocrate, medicina mediului a fost organizată pe o paradigmă conform căreia sănătatea este foarte dependentă de mediul unui organism („paradigma de mediu” a medicinei). Mai mult, abordarea cognitivă, și mai ales diagnosticarea și tratarea formulata de specialiștii medicinii mediului înconjurător utilizează metodele de observație obiectivă și raționament științific așa cum o face medicina standard.

De fapt, conceptul de medicină de mediu în sine derivă din paradigma de mediu, așa cum este menționat în Apelul de la Paris.

Conform paradigmei de mediu, numai prevenția, cu măsurile menite să reducă cauzele de mediu ale bolilor prin evidențierea sursele sau a noxelor, poate inversa actualele plăgi ale sănătății publice. Obiectivele medicinei de mediu sunt mai restrânse, deoarece principiile sale fundamentale se bazează pe diagnosticarea bolilor de mediu, tratamentul pacienților care sunt victime ale poluării și stabilirea măsurilor de protecție individuală sau colectivă a mediului de viață al populației.

Deocamdată, acest medicament se referă în esență la noi boli și afecțiuni cu origine dovedită sau suspectată de mediu, precum intoleranța la câmpurile electromagnetice și substanțele chimice, sau sindroame care au apărut și au fost descrise recent (de exemplu, tulburări din spectrul autist). De fapt, datorită cercetării și noilor descoperiri, în curând medicina de mediu se va ocupa de aproape toate patologiile medicale, inclusiv multe boli cronice cunoscute de mult, cum ar fi cancerul, obezitatea, diabetul zaharat de tip 2, astmul, multe tulburări neurodegenerative precum Parkinson și Alzheimer.

Clasificarea bolilor și afecțiunilor a căror origine ambientală este foarte probabilă, probabilă sau posibilă. Mediul este folosit aici în sensul său restrâns, adică fără a lua în considerare dependența de tutun sau alți factori de risc legați de stilul de viață, mai degrabă este vizată degradarea fizică, chimică sau biologică legată de mediul în care își desfășoară activitatea personale supuse intervenției.

1. Boli și afecțiuni cu o origine foarte probabilă de mediu - Traumatisme, Infecții, Inflamații de origine exogenă, Alergii (inclusiv astmul și dermatoza de contact), Intoxicație acută sau cronică, Deficiențe neurosenzoriale sau neuro-endocrine legate de stres, Nevroze și psihoze post-nevrotice, Deteriorarea funcțiilor vitale ale corpului legate de condiții extreme.
2. Boli și afecțiuni cu o origine probabilă din mediu – Cancere, Imunodeficiență dobândită, Malformații congenitale neereditare, Infertilitate dobândită, Sterilitate, Autism, Sindromul de sensibilitate chimică multiplă, Sindromul de hipersensibilitate electromagnetică.
3. Boli și afecțiuni cu origine de mediu și socială – Obezitatea, Diabet de tip II, Boli cardiovasculare, Unele bronhopatii, inclusiv bronșiolita la nou-născuți, Boli degenerative ale sistemului nervos central, inclusiv bolile Parkinson și Alzheimer, Psihoza non-psihogenă, Boli autoimune: scleroza multipla, lupus eritematos, artrita reumatoida, Artroze și alte reumatisme degenerative.

După cum a emis ipoteza Dr. Jean Bernard, un mare hematolog francez, ținta principală a medicinei ar trebui să fie preventivă și predictivă, înainte de a se uita la vindecare. Folosind tuberculoza ca exemplu, Dr. Jean Bernard a reamintit adesea medicilor că prevenirea eficientă, predicția și chiar tratamentul sunt posibile numai prin determinarea cauzelor, iar cunoașterea are un impact pozitiv nu doar asupra pacienților, ci și asupra societății, sporind eficiența economică și reducând epidemiile. Înainte ca Robert Koch să descopere faimosul Mycobacterium tuberculosis, practica medicală a fost dedicată unei viziuni ipotetice pur formale și mecanice a bolii. Nu numai că a împiedicat vindecarea pacienților în ciuda șederii prelungite în sanatorii, dar a fost foarte costisitor pentru societate din cauza ineficienței îngrijirii, tratamentelor ineficiente și mai ales din cauza vitezei răspândirii infecției. Descoperirea lui Koch a deschis ușa măsurilor sanitare, vaccinării și, mai târziu, dezvoltării unor medicamente antituberculoase eficiente, prin urmare a revoluționat fiziologia, dar a si redus drastic costurile prin eradicarea epidemiei.

Totuși, ceea ce a fost adevărat în timpul secolului trecut, din păcate, nu mai este valabil pentru boli și afecțiuni astăzi, deoarece multe infecții nu sunt la fel - fiind virale, sunt mult mai greu de tratat - și mai important, deoarece majoritatea bolilor și afecțiunilor de astăzi au cauzele fizico-chimice, măsurile de prevenire primară care trebuie luate, din păcate, nu intră în competența specifică a medicinei, ci mai degrabă intră în competența mai largă a factorilor de decizie politică și a societății în general.